Manastirea Sihastria Rarau

                                                   

    Parintele Ioan, staretul rugaciunii neincetate

    “Eu cred foarte mult în Existenţa lui Dumnezeu. Pot afirma cu mana pe cruce că eu cred mai mult în Existenţa Lui decât în propria mea existenţă“ ( o spune cu smerenie dar cu tărie părintele Ioan vindecat în mod minunat de Dumnezeu de două boli grave).
    “Monahismul este cinstea Bisericii noastre creştin-ortodoxe, este legătura intimă între Dumnezeu şi oameni pentru Biserică. Aşa cum este smântâna pe lapte, aşa este Monahismul pentru Biserică“.

Părintele arhimandrit Ioan Larion Neagoe este stareţul mânăstirii Sihăstria Rarău din judeţul Suceava. S-a născut pe 4 aprilie 1931 la Câmpulung Moldovenesc unde a urmat şcoala primară, liceul şi o şcoală de aviaţie. După armată intră ca frate în manastirea Rarău unde era stareţ ieroschimonahul Daniil-Tudor, al cărui duh îl va călăuzi pe pr. Ioan toată viaţa. Se vindecă în mod miraculos de două boli grave prin rugăciune. După ce este dat afară din manastire cu decretul din 1958 face Seminarul şi apoi Teologia şi slujeşte în mai multe parohii şi mânăstiri ca preot celibatar atât în Ardeal cât şi în Moldova. Este prigonit de comunişti şi face puşcărie doi ani la Jilava şi Aiud. Ieşit din închisoare construieşte două biserici (una în Ardeal şi alta în Moldova) şi în 1992 reconstruieşte de la temelie Mănăstirea Sihăstria Rarău unde înfiinţează o obşte şi slujeşte şi astăzi ca stareţ în vârstă de 77 de ani.

Părinte Ioan, cum era în copilăria sfiinţiei voastre ?

Copil fiind  … am fost poate, obraznic! Rău! Am fost născut în fosta comună Ciocăneşti, Câmpulung Moldovenesc, unul din cei cinci copii din care doi fraţi au murit după un an. Tata era brigadier silvic; un om foarte zelos şi iubitor de istorie, un adevărat patriot care n-a făcut însă politică niciodată în viaţa lui. Pentru că iubea mult istoria ne-a pus nouă, copiilor, nume istorice astfel cei doi fraţi care au murit amândoi aveau numele Traian, şi este fratele Decebal şi am o soră Despina. Şi eu păcătosul Neagoe. Am fost crescuţi în credinţa creştin-ortodoxă, mama era casnică. Am făcut şcoala primară şi liceul “Dragoş Vodă“ la Câmpulung. Apoi am urmat o şcoală de aviaţie ca pilot. Am fost luat în armată unde am fost sergent major în termen dar în construcţii ca planificator de şantier; am fost salariat. M-am îmbolnăvit de o boală grea la coloana vertebrală, aveam dureri groaznice. Pentru că mi-a plăcut biserica de mic şi să mă rog m-am dus la Mănăstirea Vladimireşti din judeţul Galaţi unde am aflat că era acolo un duhovnic deosebit la care mergea foarte multă lume care îl considera făcător de minuni. Era părintele Ioan Iovan (venit din Ardeal de la Oradea, care a fost foarte prigonit de comunisti, a făcut închisoare grea,  a stat în lanţuri ani de zile şi acum este bătrân şi foarte bolnav la Mănăstirea Recea). Am stat şi eu la o slujbă cu dezlegări la pr. Ioan Iovan şi când am plecat de acolo am plecat vindecat şi pot să afirm cu mâna pe cruce că m-am vindecat atunci la acea slujbă ! Eu cred foarte mult în Existenţa lui Dumnezeu decât în propria mea existenţă! Deşi mi-au plăcut şi armata şi aviaţia, mi-a plăcut şi biserica şi Dumnezeu a vrut ca eu să ajung să-I slujesc. După ce m-am vindecat miraculos am plecat din armată cu un prieten din Tecuci care vroia să se călugărească şi atunci mi-am zis : “Ce mă împiedică pe mine să mă fac şi eu călugăr?“ eram şi foarte impresionat de ceea ce văzusem la Mănăstirea Vladimireşti, de maicile care se rugau şi munceau ca furnicile, de dragostea lor şi m-am gândit să mă duc la pr. Ioan Ioavn să-l întreb ce să fac. Era multă lume la el ca de obicei dar din mulţimea aceea m-a strigat pe nume şi, deşi nu ştia pentru ce venisem, m-a întrebat : “Tu vrei să te faci călugăr, nu-i aşa ?“ am răspuns emoţionat “Da părinte Ioan aşa este“ ; “Bun lucru ai hotărât Neagoe, dar să ştii că sunt multe piedici în calea mântuirii. Dumnezeu să-ti ajute !“ . Astfel am plecat la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul de la Sibiu unde am stat şase luni dar pentru că acolo se mânca şi carne (ceea ce nu mi s-a părut potrivit pentru călugări) am plecat la Mănăstirea Rarău din judeţul Suceava unde era stareţ ieroschimonahul Daniil-Tudor. Nu ştiam cine îi … dar am rămas acolo pentru că mi-a plăcut foarte mult.
Când l-am cunoscut eu pr. Daniil avea peste 60 de ani şi chiar dacă avea barbă albă, părul alb era un bărbat foarte frumos, puternic ca un flăcău de 20 de ani, roşcovan la faţă, cu fruntea mereu ridicată, ochii căprui şi pătrunzători, parcă de o severitate nerostită. Când se uita la tine te simţeai mic şi păcătos. Auzisem că avea o cultură de savant în multe domenii de la filozofie, pictură şi teologi până la cele mai riguroase ştiinţe şi că în lume avea ca prieteni miniştrii, generali, scriitori, profesori universitari şi că deseori aceştia se temeau să deschidă gura în faţa lui, căci era un partener foarte incomod de discuţii, care te eclipsa cu stiinţa lui, un om aprig necruţător cu diletanţii, cu cei neinformaţi şi cu cei care nu-i împărtăşeau părerile. Aici însă în Mănăstire, devenea cu totul alt om. Incă de când l-am văzut prima dată parcă o voce mi-a şoptit la ureche că am în faţă un om ceresc. Vă mărturisesc că, adesea, privindu-l îmi venea să mă aplec să sărut urma pe care piciorul lui o lăsa pe pământ. Parcă plutea printre noi, tăcut şi interiorizat nu era deloc vorbăreţ şi tăios ca în cercurile lui de intelectuali. Trăia retras, era un monah aşazis “de chilie“ ; toată noaptea la fereastra odăiţei sale vedeam lumină. Dacă dormea o oră, două pe noapte … avea mereu rugăciunea lui Iisus în suflet şi un om care are această rugăciune în suflet dobândeşte trezvia ! Era văzător cu duhul. Uneori când ne încercau ispitele – eram atunci 12 vieţuitori la mănăstirea Rarău – veneam noaptea către chilia lui, umblam desculti şi călcam pe iarbă, astfel că picioarele nu puteau face nici un zgomot. El era dincolo de uşa dulblă, cu fereastra în partea cealaltă, însă când ajungeam aproape auzeam glasul lui dinauntru, care ne striga “Ce-i frate Ioane ?, Ce-i fiule ?“. Ne simţea în duh că venim ieşea în prag şi ne zâmbea. Chilia lui era sărăcăcioasă, cu un pat mare călugăresc, o masă de lucru şi un scaun, iar de jur împrejur numai cărţi, peste 6000 de volume, multe dintre ele cărti rare, alese pe sprânceană, din vasta sa bibliotecă de la Bucureşti. Avea mare evlavie la sfântul Ioan Bogoslovul, purta cu el mereu şi o veche Icoană a Rugului Aprins. Când intra pr. Daniil în Biserică, pur şi simplu se schimba atmosfera. Vă spun sincer, de multe ori îl vedeam păşind în pridvor şi deodată simţeam cum aerul dinăuntru se încălzeşte. Când cânta în Altar glasul lui ne ţinea de foame, de frig şi de sete. Era un aprig postitor şi rugător, un staret care ţinea cu straşnicie adevăratele rânduieli ale unei chinovii ortodoxe. De pildă noi, fraţii trebuia să cerem binecuvântare ca să putem mânca fragi de pe munte, iar în duminici, chiar dacă mâncam fragi sau zmeură prin păduri, nu aveam voie să aducem nici o bobiţă în mănăstire ca să nu facem ispită. Ştiam că pr. Daniil a stat trei ani sihastru la Râpa lui Coroi în munţii Sihla pe lângă Mănăstirea Sihăstria Neamţului, păstrând jurământul tăcerii, mâncănd o dată în săptămână ciuperci crude. Aici pe Rarău, mânca de două ori în sămtămână doar sâmbăta şi duminica. Atât ! Cinci zile pe săptămână nu mânca, se ruga neîncetat, ţinea toate slujbele şi predica după fiecare slujbă. Mai mult, la ceasurile mesei venea de fiecare dată în trapeză ne privea pe noi cum mâncam, chiar dacă el nu lua nici o fărâmitură. In timpul fiecărei mese un frate citea din Cartea Sfântă, din Vieţile Sfintilor, Pateric, Zbornic sau o anumită rugăciune, apoi mâncam în tăcere iar la sfârşit pr. Daniil ne explica împreună cu toată obştea pe marginea celor citite. Vorba îi era blândă dar hotărâtă, în faţa noastră nu rostea o vorbă mai mult decât se cuvenea, impulsiv era doar cu ateii, cu cei care voiau să-i tulbure viaţa închinată lui Hristos. Îmi amintesc şi acum dimineaţa când am păşit întâia oară pe poarta Mănăstirii Rarău ţinând în mână o valijoară ostăşească din lemn şi după câţiva paşi, am rămas aşa, încremenit, năucit de cele pe care le vedeam, în curtea aceea se simţea un neînchipuit duh de pace ! Un duh de pace datorat unei rânduieli sfinte statornicite de cârmuitorul obştii. Nu era de mirare acest lucru, după cum aţi constat din descrierea pe care i-am făcut-o dragului părinte Daniil. Vedeam călugări tineri, cu metaniile în mână, tăcuţi şi senini precum sfinţii ; când se întâlneau doi fraţi prin curtea mănăstirii puneau metanie unul în faţa celuilalt de fiecare dată, îşi ziceau “blagosloviţi“ cu aşa o evlavie şi respect încât mă gândeam că numai în Rai oamenii se pot înţelege unii cu alţii. În răstimpuri fraţii se opreau din muncit, se puneau în genunchi şi se rugau chiar acolo sub cerul liber. Aveam să aflu că asta era una din ascultările date de stareţul Daniil : în Mănăstirea de la Rarău nu se muncea niciodată o oră neîntreruptă. O jumătate de oră munceai, o jumătate de oră trebuia să citeşti sau să te rogi. Fiecare călugăr avea mătăniile la brâu şi o trăistuţă din lână în care obligatoriu purta o carte de rugăciuni. Îi vedeai chiar şi  pe monahii ciobani în vârf de munte, îngenunchiaţi între oi, cu palme încleştate de rugă, aşa umbla şi staretul îmbrăcat modest, ca un simplu monah. “Rugăciune, rugăciune, rugăciune neîntreruptă,“ ăsta era singurul lui îndemn. Acesta a fost exemplul meu pentru mine atunci ca simplu frate în Mănăstirea parintelui Daniil şi este şi acum când sunt şi eu, la rândul meu, stareţ la Mănăstirea mea unde rânduiala este aceeaşi ca la Mănăstirea Rarău.
    Pr. Daniil-Tudor m-a îndemnat atunci să merg să fac Teologia să devin preot dar eu i-am răspuns : “Eu am venit să mă fac monah nu preot“. După trei ani de stat la Rarău am plecat la Mănăstirea Slatina unde am lucrat într-un beci cu pr. Ambrozie care era magazioner şi unde din cauza curentului m-am îmbolnăvit de meningită cronică. Atunci mi-am dat seama ce importanţă are ascultarea de stareţ! Eu nu am ascultat de stareţul Daniil-Tudor când m-a îndemnat să merg la studii pentru a devenii preot şi mi-am făcut voia îmbolnăvindu-mă astfel foarte grav ! … Am plecat acasă pe la rude pe un munte, pe un deal … a trecut timpul până când cineva din Departamentul Cultelor  (un inspector din Câmpulung Moldovenesc) mi-a sugerat să mă duc la Teologie la Sibiu. Am fost arestat printr-un denunţ şi am fost cinci luni la securitate la anchetă în Suceava, o lună la închisoarea Jilava şi restul până la doi ani am stat în închisoarea de la Aiud. O închisoare foarte grea ! Acolo mi s-a impus să mă lepăd de mănăstire şi mi s-au dat mai multe cărţi să citesc să mă convingă de inexistenţa lui Dumnezeu. Şi eu le-am spus “cărţile sunt bune dar ideile sunte tendenţioase şi rele. Puteţi să mă împuşcaţi, vă plătesc şi cartuşele (dacă aş avea bani !) dar nu fac nimic din ceea ce îmi cereţi !“ Şi am fost eliberat, am fost şi la patriarhul Iustinian (Dumnezeu să-l odihnească că a fost un patriarh adevărat, eminent, iubitor de biserică, de cler, de monahism ).

Cum a fost după decret ?

Spuneam că un inspector câmpulungean din Departamentul Cultelor mi-a spus ca şi cei care au făcut puşcarie pot să urmeze Institutul de Teologie şi mi-a zis să mă duc la un episcop să mă hirotonească. M-am dus la Timişoara unde, la catedrală, era IPS Nicolae Corneanu care m-a trimis ca preot celibatar la o parohie lângă Lugoj (Răzmăreşti) unde am stat 6 ani. Am plecat de acolo pentru că nu prea erau respectate canoanele în privinţa unor Taine ale bisericii ca de exemplu botezul ce se face prin scufundare şi care nu era respectat la Răzmăreşti. De multe ori nunţile se făceau în curtea mănăstirii cu dansuri şi cu băuturi! I-am scris I.P.S. Nicolae de aceste nereguli iar Înalt Prea Sfinţitul m-a dat ca exemplu şi m-a şi premiat şi mi-a dat binecuvântare să plec în Moldova la Vorona, tot la o parohie pentru că eram pr. celibatar. La Icuşeni era nevoie să se construiască o biserică pe care eu cu ajutorul oamenilor care erau foarte credincioşi şi sufletişti am terminat-o într-un an şi şase luni. Dumnezeu a vrut să se facă! Ştiţi, când vrea Dumnezeu, toate se fac repede.
    De acolo am fost trimis la Ripiceni în judeţul Botoşani unde iar trebuia să se facă o biserică. Aici a dat statul bani dar să fac eu biserica. Am acceptat însă cu promisiunea ca după ce termin să mi se dea voie să plec unde vreau eu.

Pr. Ioan, aici v-aţi ocupat de tot : de parohie, de oameni şi de constructii ?

Da, deşi nu eu am facut aceste biserici, ci Dumnezeu! Dumnezeu o lucrat! Am fost trimis apoi în parohia Gemenea din judeţul Suceava timp de 5 ani unde am făcut amenajări, grajduri de animale etc. Preasfinţitul Pimen de astăzi mi-a zis atunci : “Tu trebuie să te duci la mănăstire unde ţi-ai dorit să fii! Du-te la Moldoviţa“.
    Şi m-am dus la mănastirea Moldoviţa ca slujitor şi duhovnic, unde însă nu prea m-am simţit bine între maici şi atunci am plecat la Mănăstirea Neamţ unde mitropolitul Daniel de atunci şi Patriarhul de astăzi m-a rugat să rămân. Aici, la Mănăstirea Neamţ, nu mi-a plăcut şi am plecat aproape de Mănăstirea Bistriţa, la un schit ca egumen. Eram după “revoluţia“ din decembrie când se discuta la Mitropolie să fie ridicată o mănăstire la Sihăstria Rarăului. Am fost chemat să construiesc această mănăstire care avea deja temelia .
Mănătirea este de fapt foarte veche, din 1541, când Petru Rareş fiul marelui voievod Ştefan Cel Mare şi Sfânt a ridicat-o cu credinţă şi evlavie în poiana Sihăstriei în cinstea victoriei asupra turcilor. Ea nu a fost  ferită de prigoana împotriva ortodoxiei căci armatele austro-ungare i-au dat foc. Dar milostivirea lui Dumnezeu s-a arătat din nou poporului român. Dumnezeu nu ne-a uitat şi astfel, în 1992 am început defrişarea poienii Sihăstria şi ridicarea noii mănăstiri în care minunile au început să se desfăşoare, numai noi să avem ochi să vedem adevărul şi urechi să auzim şi să înţelegem Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel după numai 2 ani şi 3 luni, adică pe 16 august 1994, s-a sfinţit mănăstirea formată din Biserica mare cu două turnuri. Concomitent s-au construit şi anexele mănăstirii  compuse din două case, magazie, grajd, 24 de camere plus dependinţe. Ulterior lângă Biserica mare s-a zidit şi un Paraclis, toate aceste lucrări s-au desfaşurat fără sponsorizare, adevăraţii Ctitori fiind Domnul Iisus Hristos şi Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu ! Nimeni nu a dat nici un leu şi totuşi mănăstirea s-a ridicat. Biserica mare are hramul Înăltarea Domnului iar Paraclisul Adormirea Maicii Domnului tocmai pentru că cei doi Ctitori sunt Hristos şi Maica Domnului. Tot în zilele noastre se fac multe tămăduiri de boli incurabile prin Mirul revărsat de la Icoana Făcatoare de minuni a Maicii Domnului închinată hramului şi începând cu Bunavestire din 1997 a poposit deasupra mănăstirii timp de trei zile şi trei nopţi un brâu de lumină !

Am aflat că la Mănăstirea Sihăstria Rarău nu aveţi nici curent electric ?

Pr. Ioan :    Da, cred că suntem singura mănăstire din ţară care nu are curent electric şi nici o şosea în apropiere favorabilă circulaţiei. La început aveam lămpi cu gaz, lumânări, aşa iluminam. Era greu, ne-am nevoit permanent. Am insistat să ne pună curent electric dar nu au fost bani. Ne-a donat cineva un grup electrogen care ne-a folosit şi la construcţie şi la pictură. Dar e costisitor … şi totuşi Dumnezeu ne ajută mereu! Îi mulţumesc pentru toate! Tot ce s-a făcut aici, a fost făcut de Domnul şi Maica Domnului.

Care este rânduiala în mănăstirea sfintiei voastre, pr. Ioan?

Însufleţit de ceea ce am învăţat la mănăstirea Rarău, când era stareţ pr. Daniil-Tudor, păstrez rânduiala de acolo: slujbele le avem zilnic, dimineaţa sfânta Liturghie, Acatiste apoi Vecernia, Ceasurile şi Utrenia la miezul nopţii până la 2,30 noaptea. În post sunt mai lungi slujbele. Noi suntem aici la linişte în munţi, într-o frumuseţe naturală de nedescris, pentru că o avem pe Maica Domnului Stăpână şi Dumnezeu a rânduit ca mănăstirea aceasta să fie aşezată într-un loc minunat!

Care sunt ascultările în mănăstirea Sihăstria Rarău

Întâi şi întâi sunt slujbele. Apoi grajdul unde avem două vaci, două oi, câteva găini, lemnele care trebuie aduse din pădure, curăţenia peste tot, primirea de străini când vin, bucătăria şi pictura. Pictura şi rugăciunea! Nu se mănâncă niciodată carne!

Aveţi călugări cu talente deosebite?

Avem pictor şi am avut şi un sculptor eminent dar a plecat în Ardeal, acasă la el. Însă noi am pictat şi sculptat Biserica şi acum o aranjăm ca să fie frumoasă de Paşti.

Sfiinţia voastră, care este cel mai important lucru pentru mântuire?

Ce poate fi mai important pentru om decât Dumnezeu? Dumnezeu este cel mai important iar rugăciunea este cea care ţine legătura cu Dumnezeu. Aceasta este “asigurarea“ noastră pentru mântuire.

Pr. Ioan cum vedeţi monahismul românesc?

Monahismul este Armata lui Hristos pe pământ! Este cinstea bisericii noastre creştin-ortodoxe, monahismul este legătura intimă între Dumnezeu şi oameni pentru Biserică. Aşa cum este smântâna pe lapte, aşa e monahismul pentru Biserică, pentru că se fac slujbe permanent. Monahul este aplecat şi obligat să se roage permanent Mântuitorului  Hristos, adresându-se mereu Sfinţilor şi Maicii Domnului care e Mijlocitoarea noastră pentru mântuire. Fără Maica Domnului nu există mântuire! Acestea sunt esenţiale pentru mântuire, atât pentru monahi cât şi pentru mireni.

Care sunt ispitele călugărului?

Sunt trei categorii: de la trup, de la lume şi de la diavol. De la trup sunt cele pământeşti, de la Adam; sunt cele fiziologice pe care trebuie să le depăşim.

Cum să lupte un monah tânăr cu ispitele trupeşti?

Întâi şi întâi să fugă din calea lor. Să le evite. În primul rând pot fi înfrânate aceste ispite trupeşti nemâncând carne! A doua este înfrânarea, adică să ai o viaţă abstinentă de bunăvoie, consumând mai puţină mâncare şi lichide. Apoi mintea să fie la Dumnezeu, nu la lume. Rugăciunea îl păzeşte pe monah de toate. Cine nu-şi face canonul şi pravila, acela este greu ispitit! Are diavolul putere asupra lui. Dacă monahul se roagă permanent îşi face pravila şi canonul, de acela diavolul nu se poate apropia, stă la distanţă de călugăr pentru că pe el îl păzesc Îngerii, îl păzeşte Dumnezeu cu Harul care arde puterea satanei! De aceea când se face semnul sfintei Cruci (şi monahul face sute de închinăciuni şi metanii pe zi) diavolul nu se poate apropia. Satana vine şi noaptea cu înfricoşări şi nu vine numai prin vise sau prin izbituri de uşi, ci te prinde de mâini, de piept ca să te înfricoşeze şi să te oprească de la rugăciune. Dar el nu are nici o putere dacă te rogi şi-ţi faci semnul sfintei cruci.
Care sunt ispitele pentru călugări venite de la lume?

Amintirile, în primul rând. Cel ce pleacă la mănăstire nu trebuie să se mai gândească acasă. Rupe legătura cu amintirile pământeşti, nu trebuie să aibă nici televizor, nici radio, lucruri din acestea pământeşti şi chiar nici telefon decât numai pentru problemele de administrare a mănăstirii de exemplu, şi să nu prea stea de vorbă cu lumea pentru că oamenii vin cu duhul lumesc care-îţi zic: posteşti? Hai să mănânci, să bei. Mai ales rudele sunt foarte periculoase pentru că-i zic monahului hai acasă, hai să ai un serviciu, mi-e dor de tine, mai bine te însori (măriţi) ispite dinastea lumeşti care te duc cu gândul că e mai bine în lume. Deci dacă mergi la mănăstire, trebuie să te desparţi definitiv de tot ceea ce este pământean.

Pr. Ioan, daţi câteva sfaturi din experienţa sfiinţiei voastre cu privire la trândăvie, o patimă a toturor. Cum să o eliminăm?

Eu, care permanent stau în trândăvie, ştiu. Cea mai bună metodă este ca, atunci când ai mai sta câteva minute în pat, să te ridici imediat pentru că vine diavolul şi iţi aduce somnul. Dacă citeşti mult şi te rogi atunci te apropii mult de Dumnezeu cu mintea şi cu inima şi atunci nu mai ai timp să adormi. Dacă nu faci asta sigur că te fură trândăvia. De aceea la mănăstire fiecare este responsabil individual. În viaţa de obşte porunca cea mai mare este să te jertfeşti pentru fratele tău. Astfel, unul găteşte pentru toţi, altul mulge vacile pentru toţi, altul lucrează la pădure pentru toţi, toţi lucrează în folosul celorlalţi. Astfel dragostea lui Dumnezeu se împlineşte prin dragostea noastră pentru aproapele. Dragostea este cea mai mare virtute, dar cu smerenie.

Patima cea mai mare pentru oricine ştim că este mândria de care se feresc în special monahii. Spuneţi câteva cuvinte despre mândrie, pr. Ioan.

Să vorbesc despre mine acum? Eu nu ştiu să vă sfătuiesc, dar am învăţat de la alţii cum să nu fii mândru. Dumnezeu te luminează dacă te rogi. Dumnezeu ne spune că n-am făcut noi cerul şi pământul ca să ne mândrim. Se ştie că Lucifer a fost cel mai luminos dintre Arhangheli cu toate acestea a ajuns în întunericul cel mai adânc din mândrie. Aşadar mândria este cel mai greu păcat. Ea lucrează şi în lume şi printre monahi prin iubirea de arginţi. Pentru monahi însă este o poruncă şi o necesitate ca să fie sărac, că şi Mântuitorul a fost sărac Bogatul e mândru şi nici nu se uită la cel sărac, aşteaptă să fie rugat să i se slujească, să fie ca un stăpân. Mândria pentru monahi este cea mai grea pentru că-l îndepărtează de Dumnezeu, ea nu te lasă să asculţi de stareţ, nu te lasă să te supui, nu te lasă să te rogi, te face să te superi pe fratele tău, să te cerţi şi în cele din urmă să te porţi ca satana! Din mândrie fiecare caută să fie mai presus ca celălalt.

Ce credeţi despre munca exagerată din mănăstiri în ziua de astăzi? Monahul nu mai are timp şi nici putere să participe la slujbe şi nici să-şi facă chiar canonul.

Sărac şi curat este un proverb. E adevărat că în unele mănăstiri este mai multă muncă decât rugăciune. Astea sunt vremurile când majoritatea vrea să aibă de toate, să fie mari şi tari dar nu este normal ca monahul să muncească încât să nu se mai poată ruga, el trebuie să se roage şi să muncească atât cât poate. La noi în mănăstire se lucrează, dar avem muncitori angajaţi care fac munca grea şi monahul ajută, face ce poate pentru a se ruga în voie. Se face o mare greşeală dacă pui preţ numai pe muncă. De aceea e bine ca mănăstirile să fie mai sărace dar să aibă rugăciune mai multă. Şi dacă sunt mai mari şi au pământuri, vite multe să angajeze muncitori pentru că sunt atâţia oameni care au nevoie de un loc de muncă. Iar munca monahului să fie ascultarea şi rugăciunea neîncetată.

Ce să facă un monah care nu mai poate munci? Să rabde sau să plece?

Să muncească după putere şi să rabde pentru Hristos, să rămână statornic în mănăstire. Să-şi respecte programul. Aici stareţul trebuie să tină programul cu cele 7 laude iar în timpul liber să se lucreze ce este nevoie atât cât este necesar pentru viaţa de obşte. Dar să rămână în mănăstire pentru dragostea lui Hristos iar munca monahului să fie rugăciunea. Eu nu am fost niciodată monah … sper să mă ajute Dumnezeu să devin măcar acum, la 77 de ani. Nu sunt un postitor deosebit dar am avut exemplul celor trei ani trăiţi în mănăstirea Rarău şi am învăţat să postesc cu smerenie.

Ce spuneţi despre bolile călugărului, care sunt socotite a fi din cauza păcatelor călugărului, neamului său sau ale celor pentru care călugărul se roagă?

Boala nu vine numai din cauza păcatelor ci şi din Voia lui Dumnezeu şi din Dragostea Lui faţă de noi. Este adevărat, spun Sfinţii Părinţi că un călugăr cu nevoinţa şi dragostea lui poate să scoată din iad sufletul credincioşilor până la al nouălea neam dintre rudeniile lui. Şi pentru asta pătimeşte că Raiul nu este răsplata bunului trai, ci răsplata suferinţelor. Să dea Dumnezeu boală celui ce poate s-o ducă pentru că boala este un mijloc de mântuire, este crucea pe care o ducem în spate. Eu n-am fost în stare niciodată să-I mulţumesc suficient lui Dumnezeu, pentru boala. Dumnezeu însă m-o ajutat să rabd, m-o întărit şi sper să mă mântuiesc. Prin răbdare bună se iartă păcatele, se curăţeşte omul de ispite precum aurul prin foc. Aşa şi monahul prin răbdare şi suferinţă îşi află valoare în faţa lui Dumnezeu şi se sfinţeşte. Iubindu-l pe vrăjmaş ajungem să primim cunună de la Dumnezeu. Aşadar, vrăjmaşul e cel care ne aduce cununi din cer pentru că el ne face să împlinim porunca iertării şi a iubirii pentru aproapele.

Un ultim cuvânt, pr. Ioan, pentru creştinii din lume: care este cel mai important lucru pentru mântuirea noastră, a creştinilor din lume?

Acelaşi lucru ca pentru monah: iubeşte-L pe Dumnezeul tău din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Să rabzi şi să nu cârteşti, să munceşti în favoarea lui, să-i arăţi dragoste chiar şi atunci când eşti nedreptăţit, bârfit de el. Aşa suntem noi, creştinii-ortodocşi, Îl avem pe Hristos ca exemplu şi El este mereu cu noi!



Parintele Ioan Invaluit de Duhul Sfant sub forma unui stalp de lumina in timp ce citea Moliftele  Sfantului Vasile cel Mare de anul nou in 2002









   VA RECOMAND SA MERGETI LA ACEST PARINTE,ESTE UN PREOT CU MULT HAR ,DEOSEBIT,IAR MANASTIREA RARAU ESTE FOARTE FRUMOS SITUATA IN MUNTI ,E O MARE LINISTE ACOLO.DISCUTIA CU PARINTELE ,O SA O TINETI MINTE TOATA VIATA VOASTRA .CE PACAT CA AU MAI RAMAS ATAT DE PUTINI CA EL IN TARA ,SAU MAI MAI TRAIESC UNDEVA PRIN MUNTI ,DAR CATI AU SANSA SA AJUNGA LA EI,SA PRIMESCA UN CUVANT DE AJUTOR.